De aproape de 30 de ani suntem otrăviți constant cu articole de scandal. Inevitabil, această poluare și-a lăsat amprenta pe noile generații și a început să influențeze  chiar și viziunea asupra vieții a celor mai în vârstă.

Astfel, succesul profesional nu se mai măsoară doar în valoarea intrinsecă a materialului publicat, ci și în numărul de exemplare vândute sau accesări online.

Ceea ce, acum 30-40 de ani, erau simple baliverne propagandistice s-au transformat în polemici acceptate în mediul științific.

Un caz elocvent în acest sens este și relația dintre Ștefan cel Mare și Vlad Drăculea. De la o opinie, bine documentată, dar, după părerea noastră, incompletă, care vorbește despre un conflict armat între Vlad Drăculea și Ștefan cel Mare, s-a ajuns astăzi, de dragul tirajelor crescute, la formula “dușmani de moarte”!

În rândurile ce urmează vom face o foarte scurtă trecere în revistă a principalelor evenimente care  i-au legat pe voievozii de la Târgoviște și Suceava.

*

După anii de prizonierat la turci, Vlad Drăculea  găsește adăpost la Suceava, la Curtea lui Bogdan al II-lea, tatăl lui Ștefan. Trebuie menționat aici că Bogdan Vodă fusese la rându-i pribeag, în anii tinereții, la Târgoviște, la Curtea lui Vlad Dracul, tatăl viitorului Țepeș.

După uciderea lui Bogdan Vodă de către Petru Aron, Vlad și Ștefan pribegesc, probabil, împreună în Transilvania, unde petrec o perioadă sub protecția lui Iancu de Hunedoara.

Despre Vlad știm sigur că venise din Moldova dintr-o scrisoare a lui Iancu de Hunedoara către Brașoveni. Guvernatorul Ungariei, în virtutea tratatului de pace încheiat cu otomanii, nu putea permite niciun conflict cu Țara Românească, inclusă și ea în tratat. Astfel, Iancu de Hunedoara cere brașovenilor să nu îl ajute pe prințul Drăculea în încercarea sa de a reocupa tronul Țării Românești, ci să-l prindă și să îl trimită „în părțile Moldovei, de unde venise”.[1]

După cucerirea tronului Basarabilor de la Târgoviște, Vlad Drăculea adăpostește la curtea sa pe viitorul Domn al Moldovei, dimpreună cu cel puțin unul dintre boierii Moldoveni.

La Târgoviște, Ștefan este văzut de logofătul moldovean Mihu, credincios lui Petru Aron. Logofătul încearcă chiar să îl asasineze pe Ștefan, fapt ce explică înverșunarea cu care viitorul domn al Moldovei îl va urmari, mai târziu, pe Mihu[2].

În primăvara anului 1457, Drăculea îl ajută pe Ștefan să ocupe tronul Moldovei, lucru consemnat și de către Grigore Ureche, care scrie :

”Ridicatu-s-au din Țara Muntenească, Ștefan Vodă cu multă mulțime de oaste muntenească și din țară adunată și a intrat in Moldova”[3]

Episodul cel mai controversat dintre cei doi se petrece în anul 1462. În timpul invaziei otomane, în Țara Românească, Ștefan cel Mare atacă Cetatea Chilia.

Acest aspect, bineînțeles ar putea arunca o umbră și mai întunecată asupra personalității lui Ștefan cel Mare, dacă atacul ar fi fost îndreptat împotriva lui Vlad Drăculea.

Aflată pe teritoriul Țării Românești, Cetatea Chilia era un important punct strategic și comercial într-o vreme în care, America nefiind încă descoperită, comerțul se făcea, cu precădere, între Europa și Orient.

Situația Cetății Chilia nu era însă atât de simplă, cum pare la o prima analiză, iar un conflict armat între cei doi voievozi români nu a existat, din punctul nostru de vedere.

Încă din vremea lui Iancu de Hunedoara, Chilia fusese cedată Ungariei și era păzită de către o garnizoană maghiară. Documente în acest sens sunt suficiente și prezentăm două dintre ele:

„Noi, Iancu de Hunedoara, comite de Bistrița etc., vă poruncim cu tărie prin cuprinsul scrisorii de față, vouă, înțelepților și chibzuiților bărbați, judelui și orășenilor jurați din orașul Brașov, că îndată ce veți afla cele de față în socoteala plății dării sfântului Martin, ce va veni acum, să dați alesului Stoica, pe seama noastră, pentru apărarea cetății noastre Chilia (Kylia) două mii de săgeți, cincisprezece arcuri, două sute de corzi de arc, numite în limba poporului ideg, și două măji sau lingouri de fier, și cu privire la aceasta ne așteptăm de la voi ca, dacă veți primi scrisoarea acelui Stoica, să fiți gata a-i da cât mai multe dintre cele arătate mai sus; și să fiți datori a-i trimite cele de față.”[4]

Al doilea document, Cronica moldo-polonă face referire exact la momentul atât de controversat al asediului cetății și menționează împrejurările în care Ștefan suferă o rană la picior care îi va crea probleme toată viața:  ”L-au lovit cu pușca ungurii din Chilia”

Matei Corvin, regele Ungariei se angajase în fața Papei și a Europei să treacă munții în Țara Românească și să lupte alături de valahi împotriva sultanului Mahomed.  Coroana Ungară primise chiar importante sume de bani din Apus pentru această campanie.

În condițiile în care ajutorul maghiar promis lui Vlad Drăculea, în lupta cu otomanii întârzia și devenise evident că nu va mai sosi, putem crede că domnitorul muntean începuse a bănui o trădare a lui Matei Corvin. Iar o neîncredere din partea voievozilor Ștefan cel mare și Vlad Drăculea  în ceea ce privește fermitatea antiotomană a lui Matei Corvin, a existat foarte probabil  și înainte de 1462.  În acest context, eliminarea garnizoanei maghiare de pe teritoriul Țării Românești era imperios necesară și se încadrează perfect în logica militară.

Există chiar o ipoteză plauzibilă care menționează  un tratat secret între Matei Corvin și sultanul Mahomed Cuceritorul, știut fiind faptul că cei doi nu s-au aflat niciodată pe același câmp de bătălie simultan.

În contextul foarte complicat al prezenței Sultanului Mahomed pe teritoriul Țării Românești, în 1462, prezența oștilor Moldovei au avut un  efect benefic pentru independența Țărilor Române.  Desfășurarea oștilor moldovene la  Chilia au împiedicat orice acțiune otomană asupra cetății, precum și deschiderea unui nou front și a unei noi direcții de înaintare către Târgoviște. Un atac al lui Mahomed asupra cetății ar fi însemnat intrarea în război nu doar cu Ștefan Cel Mare, ale cărui oști se aflau deja în fața cetății, ci și cu Polonia, suzerana Moldovei.

Garnizoana maghiară va ramane în cetate  până în anul 1465 când cetatea va fi cucerită de către voievodul Moldovei.

După cum aflăm din versiunea rusească a  analelor Moldovei:

„În anul 6973, Ștefan Voievod, fiul lui Bogdan Voievod, a luat înapoi de la unguri Cetatea Chiliei.”

O altă sursă contemporană vine în sprijinul ideii că cei doi voievozi emblematici ai istoriei României nu s-au aflat în conflict armat.  Notele lui W.Whey povestesc că Vlad s-a împăcat cu acel duce( Ștefan) în care avea mare încredere și care l-a ajutat în lupta contra lui Radu cel Frumos”

Este greu de crezut ca doua personalități atât de puternice revedevin aliați și își recapătă încrederea unul în celălalt după numai câteva săptămâni de la o un război armat care ar fi fost expresia unei  imense trădări .

*

Un alt amănunt istoric, până acum ignorat, vine în sprijnul ideii că între cei doi voievozi a existat o relație de susținere permanentă și admirație reciprocă.

Un alt episod al alianței dintre cei doi domnitori români se desfășoară în iulie 1476, când Moldova suferea invazia aceluiași sultan Mahomed Cuceritorul. Aflat în Transilvania, în funtea a treizeci de mii de oșteni, alături de un căpitan al lui Matei Corvin, Ştefan Báthory, Vlad plănuia intervenția în Moldova pentru ajutorarea lui Ștefan și înfrângerea lui Mahomed.

Foarte interesantă  în acest sens este și precizarea, că fiecare dintre războinicii aflați sub comanda lui Vlad și a lui Ștefan Bathory, „va purta cu el o secure, şi aceasta … pentru a putea astupa drumurile cu arbori şi lemne, spre a închide calea turcului, ca să nu aibă putinţă de a se întoarce înapoi.”

Recunoaștem aici cu ușurință determinarea domnitorului de la Târgoviște și dorința sa constantă de a distruge oastea otomană, precum și lipsa totală de frică în fața unui inamic mai numeros.

Din păcate, oștile Transilvaniei nu au putut face la timp joncțiunea cu cele ale lui Ștefan cel Mare, și anul 1476 va consemna victoria turcilor în Moldova.

Totuși, Vlad și contingentul transilvanean vor contribui la alungarea turcilor din Moldova, după data de 26 iulie, data bătăliei de la Valea Albă.

Un moment arhicunoscut și necontestat până acum este obținerea celei de-a treia domnii a lui Vlad Drăculea. Sunt bine documentate și cunoscute insistența cu care Ștefan a cerut  eliberarea lui Vlad din captivitatea impusă de către Matei Corvin, precum și faptul că voievodul moldovean va lupta cu sabia în mână, nu doar politic, pentru reînscăunarea vărului său.

Despre aceste eforturi aflam chiar de la Ștefan cel Mare care, prin gura solului său Ioan Țamblac, povestește Senatului Venețian, la 8 mai 1477: „… eu cerusem ca voievodul Basarab să fie alungat din cealaltă Ţară Românească 196 şi să fie pus acolo un alt domn creştin, anume Drăculea, cu care să ne putem înţelege împreună. Am înduplecat chiar la acest lucru pe măria sa craiul unguresc, ca să se îngrijească şi el, din partea sa, ca Drăculea să ajungă domn. Şi, înduplecându-se în sfârşit, el a trimis să-mi spună ca să-mi adun oastea şi să merg să pun pe numitul domn în Ţara Românească. Şi aşa am făcut îndată şi am mers, eu dintr-o parte şi căpitanul craiului dintr-alta, şi ne-am unit şi am pus în domnie pe zisul Drăculea.”

În 1476, cei 15 000 de oșteni moldoveni conduși de către  Ștefan cel Mare eliberează partea de Nord-Est a Țării Românești, iar cei doi voievozi se întâlnesc la finalul luptelor. ” Și a voit poporul ca amândoi voievozii, (Ștefan și Vlad) să-si jure între ei dragoste și alianță, astfel că întreaga acea țară s-a asigurat că turcul nu-i va mai face griji!”

Se închidea, astfel, un cerc al istoriei, iar Ștefan cel Mare își plătea datoria către cel care care îl adăpostise în anii pribegiei și susținuse militar cucerirea tronului de la Suceava, în 1457.

O nouă decizie a domnitorului de la Suceava ilustrează cât se poate de clar felul în care Ștefan se raporta la vărul și aliatul său din Țara Românească se petrece la trei ani după stingerea din viață a lui Drăculea.

Astfel amănunt istoric, până acum ignorat, vine în sprijnul ideii că între cei doi voievozi a existat o relație de susținere permanentă și admirație reciprocă .

La 16 iunie 1479  se naște fiul marelui Ștefan și al Voichiței, fiica lui Radu cel Frumos și cea din urmă soție a voievodului moldovean. La botez, coconul domnesc primește numele de Bogdan-Vlad. În documente va fi menționat mai târziu ca Bogdan al III-lea sau Bogdan cel Chior.

În lunga listă a domnitorilor moldoveni, prenumele de Vlad nu este deloc unul obișnuit. După cerecetările noastre este singura dată când un cocon domnesc al Moldovei primește acest prenume.

Evident, Ștefan cel Mare a ales acest nume în amintirea fostului protector și aliat Vlad Drăculea.

În concluzie, nu doar că un conflict militar între cei doi nu ne pare întru totul verosimil, dar, cu siguranță, despre o dușmanie de durată între voievozii Valahiei Mari și cel al Valahiei Mici nu poate fi vorba.

 

[1] Nicolae Stoicescu- Vlad Tepes, pag.33

[2] Nicolae Stoicescu- Vlad Tepes, pag 59

[3] Grogore Ureche , Letopisețul țării Moldovei, ed.C Giurescu, 1916

[4] Sursa traducerii: Documenta Romaniae Historica, Seria D. Relații între Țările Române, vol. I (1222-1456), București, 1977 citată de tiparituriromanesti.wordpress.com

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *