Leonard Velcescu s-a străduit să adune întreaga documentaţie aflată, aproape în întregime, în afara ţării noastre. Spre deosebire de interesul stârnit de studierea Columnei Traiane, despre care există o considerabilă bibliografie, tema tratată în cartea de faţă n-a fost decât rareori atinsă în literatura de specialitate. De fapt, până în prezent nu a apărut nici un studiu care să adune întreg materialul documentar, totuşi neobişnuit de bogat reprezentat şi expus în diferite muzee sau colecţii din Europa. Velcescu adunăpeste 130 de statui de daci, inclusiv cele apărute în cursul recentelor săpături din Forul lui Traian, la Roma. Sunt studiate pe rând reprezentările sculpturale de daci, cu precădere „portretele” lui Decebal (comparativ cu reprezentările regelui dac pe columnă). Acest capitol, de ample dimensiuni, este prilejul cu care autorul îşi exprimă în modul cel mai clar punctul de vedere asupra temei de faţă. O atenţie deosebită este acordată inscripţiei de la Philippi pe care este figurată sinuciderea şi capturarea regelui dac. De asemenea, sunt discutate criteriile pe care artiştii antici le-au avut în vedere atunci când reprezentau figuri de barbari de diverse etnii. Sunt clar definite trăsăturile ce caracterizează figurile de daci în raport cu cele ale celţilor, germanilor sau ale altor neamuri.

Nu odată în cursul activităţii mele, m-a izbit constatarea potrivit căreia baza documentară referitoare la civilizaţia generic denumită „geto-dacă” este surprinzător mai  şubredă decât ne-am fi aşteptat, pentru cunoaşterea unei importante perioade a istoriei sud-estului Europei. Dacă aş afirma că această perioadă este, poate, cea mai puţin cunoscută din istoria veche a ţării noastre, în mod cert aş şoca cititorii, dar mi-e teamă că n-aş greşi prea mult. Totodată constat că, în pofida volumului mare al publicaţiilor despre aceast subiect şi mai ales al siguranţei cu care sunt prezentate problemele istoriei politice şi culturale a Daciei secolelor II î. H. – 106 d. H. în diferitele lucrări de sinteză, acestea sunt, toate, în proporţie inversă cu puţinele date pe care le putem considera temeinice referitoare la cultura materială şi spirituală a neamurilor care au locuit pe aceste meleaguri. Desigur, una din cauze este lipsa sau insuficienţa datelor concrete publicate: s-a scris mult, dar se cunoaşte puţin, iar ceea ce nu se cunoaşte bine este suplimentat prin ipoteze, marcate adesea prin prejudecăţi de ordin istoric şi politic, bazate pe o informaţie literară la rândul ei foarte fragmentară şi expusă speculaţiei.

În astfel de condiţii, le-aş numi vitrege, orice contribuţie întemeiată pe o bază documentară sigură este mai mult decât binevenită. Cartea lui Velcescu îndeplineşte în mare parte acest deziderat. Într-un anume fel aş îndrăzni s-o definesc ca o lucrare de pionierat. Deschide cercetării un domeniu pe care, cu siguranţă, vor păşi noi cercetători, descoperind aspecte puţin cunoscute ale uneia dintre cele mai interesante civilizaţii barbare, periferice lumii greco-romane. Dacia lui Burebista şi a lui Decebal, cea a secolelor I î. H – I d. H, a fascinat pe mulţi istorici antici. Multe din scrierile lor s-au pierdut, dar resturile lăsate în cultura materialăne îndeamnă mereu să le reconstituim şi să le valorificăm în măsura posibilului.

Autorul, Leonard Velcescu, a absolvit studii de Istoria Artei şi Arheologie la Sorbona. El însuşi, provenind dintr-o familie de artişti plastici, este şi artist (sculptor). Acest detaliu explică, pe de o parte interesul pentru sculptura de epocă romană, pe de alta se remarcă şi în stilul şi spiritul redactării textului lucrării pe care o recomand. Nu cred că este rău faptul de a scrie într-un stil mai puţin sec într-un domeniu în care spiritul artistic îţi dă avânt creator. Sunt convins că va fi o lectură plăcută datorată talentului autorului, puţin mai diferită de stilul uneori încărcat cu detalii şi note de literatură, preferat de cei ce se străduie să-şi etaleze vastele lor cunoştinţe, când abordează teme ce ţin de istoria artei.

Academician Alexandru Vulpe