După prima lectură am semnalat faptul că plasarea acestei idile, undeva între 1462 și 1470 nu avea sens, Vlad fiind atunci  prizonier al lui Matei Corvin. Bineînțeles că regele maghiar nu ar fi permis temutului său fost aliat escapade de acest fel și mai ales, nu la Brașov, în imediata apropiere a Țării Românești. O astfel de proximitate ar fi tulburat foarte mult realitățile politico-militare din zonă.

După aceste observații, probabil sesizate și de alți cercetători, articolul a reapărut cu datele schimbate, facând cumva mai logică povestea.

Nu ne propunem să demontăm o povestire scrisă cu talent și probabil folositoare celor din zonă.

Dar foarte mulți cititori m-au întrebat cât este adevăr și cât este ficțiune în această poveste.

Numele  frumoasei Katarina nu apare în niciun document istoric privitor la viața lui Vlad, iar despre soțiile lui Drăculea se știe foarte puțin.

Cu o româncă al cărei nume nu s-a păstrat, Vlad Vodă l-a avut pe Mihnea, viitorul voievod al Țării Românești. Mama lui Mihnea cel  Rău nu a fost soție legitimă a lui Vlad Vodă, ci o ”țiitoare”.

Prima soție a lui Vlad Drăculea a fost o rudă a lui Matei Corvin, posibil din familia Szilagyi, familia  mamei regelui maghiar. Cu ea, voievodul s-a căsătorit în jurul anului 1462. Acest fapt este foarte plauzibil datorită relației strânse pe care voievodul muntean a avut-o cu Mihail  Szilagyi, cei doi luptând împreună în Transilvania pentru urcarea pe tron a lui Matei Corvin. În armistițiul din 1457-1458 semnat între cele două tabere ce se luptau în Transilvania este inclus și Vlad. Relația cu familia Szilagyi a fost deci strânsă și recunoscută.

Din această căsătorie, Vlad a avut doi  fii. Primul născut, numit tot Vlad, va fi pretendent la tronul Țării Românești în 1495, iar cel mai mic, se pare că a devenit preot.

Această soție a lui Vlad Drăculea a murit în jurul anului 1470.

A doua soție a lui Vlad Țepeș Drăculea a fost Justina Szilágyi.   Cei doi s-au căsătorit în jurul anului 1474. Ea apare în documente ca vaduvă a lui Vlad Drăculea și propietară a Casei Dracula, din Pecs.

Cu aceasta din urmă soție, Vlad nu a avut copii.

O alta femeie deosebit de importantă pentru imaginea voievodului muntean este contesa maghiară Erzsébet Báthory.

Deși cei doi nu au fost contemporani, Erzsébet fiind născută în anul 1560, influența ei se face simțită până în zilele noastre.

Cunoscută ca cea mai ”prolifică” criminală în serie din istorie, fapt atestat și de The Guinness Book of Records, contesa a ucis, conform unui martor la procesul său,  nu mai puțin de 650 de fete și femei.

Aceste atrocități au fost comise pentru ca Erzsébet Báthory să se poată scălda în sângele victimelor. Contesa credea că astfel își poate păstra tinerețea și frumusețea. Și da, acesta este un fapt istoric bine documentat, nu un fragment al unui roman de groază.

Dar se pare că ecourile acestei frenezii ucigașe a contesei maghiare au contribuit esențial la nașterea personajului literar ce poartă numele voievodului muntean.

Bram Stocker scrie  in 1897 romanul Dracula. Deși nu a călătorit niciodată în Estul Europei, Stocker a studiat temeinic  folclorul acestei zone, iar unul dintre consultanții săi a fost Arminius  Vambery, un turcolog și călător maghiar. Se pare că acesta din urmă nu i-a sugerat lui Stocker doar numele personajului central, dar i-a povestit și despre atrocitățile contesei maghiare. Astfel, din cruzimea dementă a lui Erzsébet Báthory și faima războinicului Vlad s-a născut celebrul vampir Dracula. Încurcate sunt căile literaturii!

Încă din timpul vieții sale, despre acest extraordinar personaj istoric, Vlad Vodă, s-au scris multe neadevăruri, fantezii ce de multe ori nu aveau nicio legatură cu realitatea. După mai bine de 500 de ani nu par să se fi schimbat prea multe și voievodului de la Târgoviște încă i se atribuie crime, cruzimi și mai nou, aventuri amoroase care nu se regăsesc în niciun document demn de luat în seamă.

Articol de Vasile Lupașc Sfinteș

Multumiri speciale domnului Albert Webber

(Universitatea din Giessen/Germania)

Articolul Doamnele din viața lui Vlad Țepeș Drăculea apare prima dată în DaciaConcept.

Articolul Drăculeștii apare prima dată în DaciaConcept.

Articolul Etnogeneza Românilor apare prima dată în DaciaConcept.

Nu odată în cursul activităţii mele, m-a izbit constatarea potrivit căreia baza documentară referitoare la civilizaţia generic denumită „geto-dacă” este surprinzător mai  şubredă decât ne-am fi aşteptat, pentru cunoaşterea unei importante perioade a istoriei sud-estului Europei. Dacă aş afirma că această perioadă este, poate, cea mai puţin cunoscută din istoria veche a ţării noastre, în mod cert aş şoca cititorii, dar mi-e teamă că n-aş greşi prea mult. Totodată constat că, în pofida volumului mare al publicaţiilor despre aceast subiect şi mai ales al siguranţei cu care sunt prezentate problemele istoriei politice şi culturale a Daciei secolelor II î. H. – 106 d. H. în diferitele lucrări de sinteză, acestea sunt, toate, în proporţie inversă cu puţinele date pe care le putem considera temeinice referitoare la cultura materială şi spirituală a neamurilor care au locuit pe aceste meleaguri. Desigur, una din cauze este lipsa sau insuficienţa datelor concrete publicate: s-a scris mult, dar se cunoaşte puţin, iar ceea ce nu se cunoaşte bine este suplimentat prin ipoteze, marcate adesea prin prejudecăţi de ordin istoric şi politic, bazate pe o informaţie literară la rândul ei foarte fragmentară şi expusă speculaţiei.

În astfel de condiţii, le-aş numi vitrege, orice contribuţie întemeiată pe o bază documentară sigură este mai mult decât binevenită. Cartea lui Velcescu îndeplineşte în mare parte acest deziderat. Într-un anume fel aş îndrăzni s-o definesc ca o lucrare de pionierat. Deschide cercetării un domeniu pe care, cu siguranţă, vor păşi noi cercetători, descoperind aspecte puţin cunoscute ale uneia dintre cele mai interesante civilizaţii barbare, periferice lumii greco-romane. Dacia lui Burebista şi a lui Decebal, cea a secolelor I î. H – I d. H, a fascinat pe mulţi istorici antici. Multe din scrierile lor s-au pierdut, dar resturile lăsate în cultura materialăne îndeamnă mereu să le reconstituim şi să le valorificăm în măsura posibilului.

Autorul, Leonard Velcescu, a absolvit studii de Istoria Artei şi Arheologie la Sorbona. El însuşi, provenind dintr-o familie de artişti plastici, este şi artist (sculptor). Acest detaliu explică, pe de o parte interesul pentru sculptura de epocă romană, pe de alta se remarcă şi în stilul şi spiritul redactării textului lucrării pe care o recomand. Nu cred că este rău faptul de a scrie într-un stil mai puţin sec într-un domeniu în care spiritul artistic îţi dă avânt creator. Sunt convins că va fi o lectură plăcută datorată talentului autorului, puţin mai diferită de stilul uneori încărcat cu detalii şi note de literatură, preferat de cei ce se străduie să-şi etaleze vastele lor cunoştinţe, când abordează teme ce ţin de istoria artei.

Academician Alexandru Vulpe

Articolul apare prima dată în DaciaConcept.

Interviu realizat de Mădălina Corina Diaconu

                                                                                                                    material difuzat la emisunea Cu…minte de weekend, Radio Romania Cultural

Articolul A fost odată Europa liberă apare prima dată în DaciaConcept.

Vârsta întunecată – The Dark ages – cum este numit Evul Mediu în istoriografia de limbă engleză a fost, așa cum o arată numele, una a terorii, a năvalilor și a sângelui. Această vârstă a întunericului umanității are și câteva nume simbol: Gingis Han, Inchiziția, vikingii și, bineînțeles, Dracula.

În evul mediu, mitologia, superstițiile și basmele depășeau adesea cruzimea celor întâmplate aievea. Se năștea astfel o lume foarte greu de imaginat și de înțeles astăzi, o realitate în care decapitarea devenise una dintre pedepsele blânde. O astfel de afirmație poate părea exagerată sau cel puțin paradoxală. Dar pusă în contextul vremii în care a trăit Vlad Drăculea, ea devine pe cât de adevărată, pe atât de logică.

Între torturile practicate, și chiar cumulate într-un Manual de tortură german,  enumerăm:

• Tortura cu șobolani înfometați. Constă în aplicarea peste abdomenul victimei a unei cuști fără fund, în care erau închiși unul sau mai mulți șobolani înfometați. Singura lor scăpare din cușcă era prin trupul condamnatului.
• Scaunul cu țepușe. Constă în așezarea victimei pe un scaun metalic sau din lemn, plin pe fiecare latură cu țepușe scurte și ascuțite care intrau în carnea celui pedepsit. În cazul scaunelor din metal, adesea, acestea erau încălzite astfel încât victima să fie și prăjită.
• Tăierea cu fierăstrăul de tortură. Victima era pur și simplu tăiată în două sau în mai multe bucăți cu un fierăstrău imens, conceput special pentru această grozăvie.
• Taurul de fier. Reprezenta un taur realizat din metal în abdomenul căruia era introdus nefericitul “beneficiar” al acestui tratament. Sub diabolicul dispozitiv se întreținea un foc puternic care ucidea prin prăjire victima.

Această listă macabră poate continua pe câteva pagini și putem aminti despre oameni fierți în ulei și obligați să-și mănânce propria carne, despre femei și copii frânți pe roată pentru vini imaginare și, din păcate, multe, multe altele.

Într-un top al torturilor în Evul Mediu, făcut de BBC, trasul în țeapă, metodă adusă în Europa de către tătari, deci nicidecum inventată de către Vlad Drăculea, se situează abia pe locul 23. Nu doar faptul că aceste torturi existau și se practicau atât de frecvent este înfiorător, dar trebuie evidențiat și modul în care se purtau războaiele în evul întunecat.

Se estimează că Gingis Han este responsabil de moartea a patruzeci de milioane de oameni în Asia, Orientul Apropiat și Europa, piramide făcute din mii de capete tăiate fiind documentate peste tot, pe traseul marii invazii mongole.

Cruzimile extreme erau private ca o normalitate în acea perioadă și își căutau o  justificare politică, militară sau chiar religioasă. Un exemplu în acest sens este legea aparută în Imperiul Otoman, care dispune uciderea băieților din dinastia conducătoare, cu excepția fratelui mai mare. Motivul era încercarea de a se evita luptele pentru tron.

Lista atrocităților comise de casele regale din Europa și Asia poate fi continuată îndelung. Iar in Africa, mult mai aproape de zilele noastre, devine celebră regina Ranavalona a Madagascarului care, după unele surse, extermina jumătate din populația țării.

Se naște astfel o întrebare firească: cum de a ajuns voievodul Țării Românești un simbol al cruzimii?

Trebuie specificat de la început că Vlad a fost perceput astfel doar în mediile celor cu care se afla în conflict direct: germani, otomani și maghiari. În rândul celor din urmă, imaginea lui Vlad devine una negativă abia după anul 1462, când pentru a justifica trădarea lui Matei Corvin era nevoie de o demonizare a lui Vlad.

În Țara Românească si restul Europei există chiar cronici care îl menționează pe voievod sub numele de Dragul, adica cel iubit de popor și scot in evidență calitățile lui Vlad Drăculea.

“A fost odinioară la ei un domn, pe care îl numesc Voievod, bărbat ager și cât se poate de priceput în treburile ostășești.” Mihail Bocignoli, 29 iunie 1524.

De asemenea, legendele slave despre Vlad Voievod sunt scrise într-un ton admirativ și prezentate drept pilde de înțelepciune și vitejie.

Revenind la mediul german, principalul promotor al imaginii diabolice a lui Vlad, este foarte interesant de observat aplecarea acestui mediu către poveștile de groază, către exagerări și torturi.

Marea neșansă a lui Vlad Drăculea a fost că, în același mediu german, în vremea sa, să fie inventat tiparul. Astfel, cuvântul scris se propagă cu o viteză infinit mai mare decât până în acel moment, iar poveștile despre tiranul Dracula se răspândesc cu iuțeala focului în Europa.

Un studiu foarte interesant al istoricului Florin Stroe arată că în vremea lui Vlad, germanii au cumpărat mai multe broșuri cu povești de groază decât Biblii. Exista deci o adevărată modă a acestor povești, iar piața germană cerea în continuu “creații” noi. Exagerările germanilor cu care Vlad avea un conflict direct, armat, sunt ridicole, voievodul fiind făcut în unele scrieri chiar … turc sau tătar.

S-a afirmat chiar că Vlad Drăculea ar fi inventatorul acestei metode groaznice de execuție. Acest fapt ar arăta, cu siguranță, o tulburare psihică, o aplecare spre violența extremă a voievodului. Nimic mai neadevărat!  Trasul în țeapă este documentat încă din antichitate , de la Regatul Neo-Asirian, la Egiptul Antic și chiar Grecia.

Despre invovațiile aduse acestei metode de pedeapsă, mai merită menționat faptul că tocmai germanii sunt cei care aduc o “îmbunătățire” plină de sadism. Invenția se numește “scaunul…german” și făcea ca victima să agonizeze zile întregi în țeapă.

Mai mult, în relația Vlad Drăculea – sașii din Transilvania, este limpede că cei care au inițiat conflictul și au folosit pentru prima oară tragerea în țeapă sunt germanii și nu principele valah. Mărturie în acest sens ne stă scrisoarea lui Neagu, fost vornic, care întreaba pe brașoveni:”aduceți-vă aminte, cine început-a să pună oamenii în țepi? Iarăși pribegii. Și voi fiindcă ați ridicat pe Danul (Dan al III-lea pretendent la tronul Țării Românești – N.A.) în mijlocul vostru; apoi Vlad Voievod pentru aceasta s-a mâniat pe voi și v-a făcut destul rău și a început să puie oamenii în țepi și cu foc a năvălit asupra voastră”.

Cât despre Vlad Drăculea, el însuși explică de ce a ales această metodă terifiantă de a pedepsi pe inamicii externi sau interni ai Valahiei.

“Când vor veni turcii și vor vedea aceasta, de spaimă vor fugi!”

Aflat constant într-un conflict militar cu o putere incomparabil mai mare, voievodul folosește tragerea în țeapă ca pe o metoda a războiului psihologic și nicidecum ca o cale de a-și satisface o plăcere morbidă.

Putem concluziona că în atât de crudul și zbuciumatul Ev Mediu, Vlad Drăculea nu poate fi considerat un conducător exagerat de crud, în afara metodelor vremii sale, ci mai degrabă un geniu militar care a știut să se folosească de absolut orice resursă, inclusiv groaza, pentru a-și apăra viața și țara.

Vasile Lupașc, editura-rhea.com

Bibliografie:

Florin Stroe – Vlad III Drăculea: reconstrucția unei imagini. Editura Universității din București, 2013

Grigore Tocilescu – 534 documente istorice slavo-române Din Țara Romănească și Moldova privitoare la legăturile cu Ardealul, 1346-1603, București, 1931

Nicolae Stoicescu – Vlad Țepeș. Editura Academiei, București 1976

Damien Kermpf, Maria L. Gilbert – Medieval Monsters. The British Library, 2015

Articolul Cât de crud a fost Vlad Drăculea? apare prima dată în DaciaConcept.

Astfel, succesul profesional nu se mai măsoară doar în valoarea intrinsecă a materialului publicat, ci și în numărul de exemplare vândute sau accesări online.

Ceea ce, acum 30-40 de ani, erau simple baliverne propagandistice s-au transformat în polemici acceptate în mediul științific.

Un caz elocvent în acest sens este și relația dintre Ștefan cel Mare și Vlad Drăculea. De la o opinie, bine documentată, dar, după părerea noastră, incompletă, care vorbește despre un conflict armat între Vlad Drăculea și Ștefan cel Mare, s-a ajuns astăzi, de dragul tirajelor crescute, la formula “dușmani de moarte”!

În rândurile ce urmează vom face o foarte scurtă trecere în revistă a principalelor evenimente care  i-au legat pe voievozii de la Târgoviște și Suceava.

*

După anii de prizonierat la turci, Vlad Drăculea  găsește adăpost la Suceava, la Curtea lui Bogdan al II-lea, tatăl lui Ștefan. Trebuie menționat aici că Bogdan Vodă fusese la rându-i pribeag, în anii tinereții, la Târgoviște, la Curtea lui Vlad Dracul, tatăl viitorului Țepeș.

După uciderea lui Bogdan Vodă de către Petru Aron, Vlad și Ștefan pribegesc, probabil, împreună în Transilvania, unde petrec o perioadă sub protecția lui Iancu de Hunedoara.

Despre Vlad știm sigur că venise din Moldova dintr-o scrisoare a lui Iancu de Hunedoara către Brașoveni. Guvernatorul Ungariei, în virtutea tratatului de pace încheiat cu otomanii, nu putea permite niciun conflict cu Țara Românească, inclusă și ea în tratat. Astfel, Iancu de Hunedoara cere brașovenilor să nu îl ajute pe prințul Drăculea în încercarea sa de a reocupa tronul Țării Românești, ci să-l prindă și să îl trimită „în părțile Moldovei, de unde venise”.[1]

După cucerirea tronului Basarabilor de la Târgoviște, Vlad Drăculea adăpostește la curtea sa pe viitorul Domn al Moldovei, dimpreună cu cel puțin unul dintre boierii Moldoveni.

La Târgoviște, Ștefan este văzut de logofătul moldovean Mihu, credincios lui Petru Aron. Logofătul încearcă chiar să îl asasineze pe Ștefan, fapt ce explică înverșunarea cu care viitorul domn al Moldovei îl va urmari, mai târziu, pe Mihu[2].

În primăvara anului 1457, Drăculea îl ajută pe Ștefan să ocupe tronul Moldovei, lucru consemnat și de către Grigore Ureche, care scrie :

”Ridicatu-s-au din Țara Muntenească, Ștefan Vodă cu multă mulțime de oaste muntenească și din țară adunată și a intrat in Moldova”[3]

Episodul cel mai controversat dintre cei doi se petrece în anul 1462. În timpul invaziei otomane, în Țara Românească, Ștefan cel Mare atacă Cetatea Chilia.

Acest aspect, bineînțeles ar putea arunca o umbră și mai întunecată asupra personalității lui Ștefan cel Mare, dacă atacul ar fi fost îndreptat împotriva lui Vlad Drăculea.

Aflată pe teritoriul Țării Românești, Cetatea Chilia era un important punct strategic și comercial într-o vreme în care, America nefiind încă descoperită, comerțul se făcea, cu precădere, între Europa și Orient.

Situația Cetății Chilia nu era însă atât de simplă, cum pare la o prima analiză, iar un conflict armat între cei doi voievozi români nu a existat, din punctul nostru de vedere.

Încă din vremea lui Iancu de Hunedoara, Chilia fusese cedată Ungariei și era păzită de către o garnizoană maghiară. Documente în acest sens sunt suficiente și prezentăm două dintre ele:

„Noi, Iancu de Hunedoara, comite de Bistrița etc., vă poruncim cu tărie prin cuprinsul scrisorii de față, vouă, înțelepților și chibzuiților bărbați, judelui și orășenilor jurați din orașul Brașov, că îndată ce veți afla cele de față în socoteala plății dării sfântului Martin, ce va veni acum, să dați alesului Stoica, pe seama noastră, pentru apărarea cetății noastre Chilia (Kylia) două mii de săgeți, cincisprezece arcuri, două sute de corzi de arc, numite în limba poporului ideg, și două măji sau lingouri de fier, și cu privire la aceasta ne așteptăm de la voi ca, dacă veți primi scrisoarea acelui Stoica, să fiți gata a-i da cât mai multe dintre cele arătate mai sus; și să fiți datori a-i trimite cele de față.”^[4]

Al doilea document, Cronica moldo-polonă face referire exact la momentul atât de controversat al asediului cetății și menționează împrejurările în care Ștefan suferă o rană la picior care îi va crea probleme toată viața:  ”L-au lovit cu pușca ungurii din Chilia”

Matei Corvin, regele Ungariei se angajase în fața Papei și a Europei să treacă munții în Țara Românească și să lupte alături de valahi împotriva sultanului Mahomed.  Coroana Ungară primise chiar importante sume de bani din Apus pentru această campanie.

În condițiile în care ajutorul maghiar promis lui Vlad Drăculea, în lupta cu otomanii întârzia și devenise evident că nu va mai sosi, putem crede că domnitorul muntean începuse a bănui o trădare a lui Matei Corvin. Iar o neîncredere din partea voievozilor Ștefan cel mare și Vlad Drăculea  în ceea ce privește fermitatea antiotomană a lui Matei Corvin, a existat foarte probabil  și înainte de 1462.  În acest context, eliminarea garnizoanei maghiare de pe teritoriul Țării Românești era imperios necesară și se încadrează perfect în logica militară.

Există chiar o ipoteză plauzibilă care menționează  un tratat secret între Matei Corvin și sultanul Mahomed Cuceritorul, știut fiind faptul că cei doi nu s-au aflat niciodată pe același câmp de bătălie simultan.

În contextul foarte complicat al prezenței Sultanului Mahomed pe teritoriul Țării Românești, în 1462, prezența oștilor Moldovei au avut un  efect benefic pentru independența Țărilor Române.  Desfășurarea oștilor moldovene la  Chilia au împiedicat orice acțiune otomană asupra cetății, precum și deschiderea unui nou front și a unei noi direcții de înaintare către Târgoviște. Un atac al lui Mahomed asupra cetății ar fi însemnat intrarea în război nu doar cu Ștefan Cel Mare, ale cărui oști se aflau deja în fața cetății, ci și cu Polonia, suzerana Moldovei.

Garnizoana maghiară va ramane în cetate  până în anul 1465 când cetatea va fi cucerită de către voievodul Moldovei.

După cum aflăm din versiunea rusească a  analelor Moldovei:

„În anul 6973, Ștefan Voievod, fiul lui Bogdan Voievod, a luat înapoi de la unguri Cetatea Chiliei.”

O altă sursă contemporană vine în sprijinul ideii că cei doi voievozi emblematici ai istoriei României nu s-au aflat în conflict armat.  Notele lui W.Whey povestesc că Vlad s-a împăcat cu acel duce( Ștefan) în care avea mare încredere și care l-a ajutat în lupta contra lui Radu cel Frumos”

Este greu de crezut ca doua personalități atât de puternice revedevin aliați și își recapătă încrederea unul în celălalt după numai câteva săptămâni de la o un război armat care ar fi fost expresia unei  imense trădări .

*

Un alt amănunt istoric, până acum ignorat, vine în sprijnul ideii că între cei doi voievozi a existat o relație de susținere permanentă și admirație reciprocă.

Un alt episod al alianței dintre cei doi domnitori români se desfășoară în iulie 1476, când Moldova suferea invazia aceluiași sultan Mahomed Cuceritorul. Aflat în Transilvania, în funtea a treizeci de mii de oșteni, alături de un căpitan al lui Matei Corvin, Ştefan Báthory, Vlad plănuia intervenția în Moldova pentru ajutorarea lui Ștefan și înfrângerea lui Mahomed.

Foarte interesantă  în acest sens este și precizarea, că fiecare dintre războinicii aflați sub comanda lui Vlad și a lui Ștefan Bathory, „va purta cu el o secure, şi aceasta … pentru a putea astupa drumurile cu arbori şi lemne, spre a închide calea turcului, ca să nu aibă putinţă de a se întoarce înapoi.”

Recunoaștem aici cu ușurință determinarea domnitorului de la Târgoviște și dorința sa constantă de a distruge oastea otomană, precum și lipsa totală de frică în fața unui inamic mai numeros.

Din păcate, oștile Transilvaniei nu au putut face la timp joncțiunea cu cele ale lui Ștefan cel Mare, și anul 1476 va consemna victoria turcilor în Moldova.

Totuși, Vlad și contingentul transilvanean vor contribui la alungarea turcilor din Moldova, după data de 26 iulie, data bătăliei de la Valea Albă.

Un moment arhicunoscut și necontestat până acum este obținerea celei de-a treia domnii a lui Vlad Drăculea. Sunt bine documentate și cunoscute insistența cu care Ștefan a cerut  eliberarea lui Vlad din captivitatea impusă de către Matei Corvin, precum și faptul că voievodul moldovean va lupta cu sabia în mână, nu doar politic, pentru reînscăunarea vărului său.

Despre aceste eforturi aflam chiar de la Ștefan cel Mare care, prin gura solului său Ioan Țamblac, povestește Senatului Venețian, la 8 mai 1477: „… eu cerusem ca voievodul Basarab să fie alungat din cealaltă Ţară Românească 196 şi să fie pus acolo un alt domn creştin, anume Drăculea, cu care să ne putem înţelege împreună. Am înduplecat chiar la acest lucru pe măria sa craiul unguresc, ca să se îngrijească şi el, din partea sa, ca Drăculea să ajungă domn. Şi, înduplecându-se în sfârşit, el a trimis să-mi spună ca să-mi adun oastea şi să merg să pun pe numitul domn în Ţara Românească. Şi aşa am făcut îndată şi am mers, eu dintr-o parte şi căpitanul craiului dintr-alta, şi ne-am unit şi am pus în domnie pe zisul Drăculea.”

În 1476, cei 15 000 de oșteni moldoveni conduși de către  Ștefan cel Mare eliberează partea de Nord-Est a Țării Românești, iar cei doi voievozi se întâlnesc la finalul luptelor. ” Și a voit poporul ca amândoi voievozii, (Ștefan și Vlad) să-si jure între ei dragoste și alianță, astfel că întreaga acea țară s-a asigurat că turcul nu-i va mai face griji!”

Se închidea, astfel, un cerc al istoriei, iar Ștefan cel Mare își plătea datoria către cel care care îl adăpostise în anii pribegiei și susținuse militar cucerirea tronului de la Suceava, în 1457.

O nouă decizie a domnitorului de la Suceava ilustrează cât se poate de clar felul în care Ștefan se raporta la vărul și aliatul său din Țara Românească se petrece la trei ani după stingerea din viață a lui Drăculea.

Astfel amănunt istoric, până acum ignorat, vine în sprijnul ideii că între cei doi voievozi a existat o relație de susținere permanentă și admirație reciprocă .

La 16 iunie 1479  se naște fiul marelui Ștefan și al Voichiței, fiica lui Radu cel Frumos și cea din urmă soție a voievodului moldovean. La botez, coconul domnesc primește numele de Bogdan-Vlad. În documente va fi menționat mai târziu ca Bogdan al III-lea sau Bogdan cel Chior.

În lunga listă a domnitorilor moldoveni, prenumele de Vlad nu este deloc unul obișnuit. După cerecetările noastre este singura dată când un cocon domnesc al Moldovei primește acest prenume.

Evident, Ștefan cel Mare a ales acest nume în amintirea fostului protector și aliat Vlad Drăculea.

În concluzie, nu doar că un conflict militar între cei doi nu ne pare întru totul verosimil, dar, cu siguranță, despre o dușmanie de durată între voievozii Valahiei Mari și cel al Valahiei Mici nu poate fi vorba.

[1] Nicolae Stoicescu- Vlad Tepes, pag.33

[2] Nicolae Stoicescu- Vlad Tepes, pag 59

[3] Grogore Ureche , Letopisețul țării Moldovei, ed.C Giurescu, 1916

[4] Sursa traducerii: Documenta Romaniae Historica, Seria D. Relații între Țările Române, vol. I (1222-1456), București, 1977 citată de tiparituriromanesti.wordpress.com

Articolul A existat o dușmănie între Vlad Drăculea și Ștefan cel Sfânt? apare prima dată în DaciaConcept.